Press "Enter" to skip to content

Yuval Harari, manifest istoric despre COVID 19 şi criza ce va urma: “Omenirea trebuie să aleagă între divizare şi solidaritate globală”

Yuval Noah Harari este istoric şi profesor de istorie la Universitatea din Ierusalim, cunoscut pentru lucrările Sapiens: O Scurtă Istorie a Umanităţii, Homo Deus: O Scurtă Istorie a Viitorului şi 21: Lecţii pentru Secolul XXI.

Yuval Noah Harari este istoric şi profesor de istorie la Universitatea din Ierusalim, cunoscut pentru lucrările Sapiens: O Scurtă Istorie a Umanităţii, Homo Deus: O Scurtă Istorie a Viitorului şi 21: Lecţii pentru Secolul XXI. Tema predilectă a lui Harari este revoluţia cognitivă, detaliind evoluţia omului de la stadiul de Neanderthal la cel de Homo Sapiens, prin dezvoltarea limbajului şi a structurilor sociale, trecând prin cel de prădător, revoluţia agricolă şi ajungând la vremurile actuale, când atenţia s-a mutat pe evoluţia tehnologiei şi biotehnologiei. 

“Omenirea se confruntă cu o criză globală. Poate cea mai mare criză a generaţiei noastre. Deciziile pe care oamenii şi guvernele le iau în săptămânile care urmează, vor defini lumea pentru mulţi ani de acum încolo. Vor defini nu doar sistemele de sănătate, ci şi economia şi cultura. Trebuie să acţionăm prompt şi hotărât. Trebuie, de asemenea, să avem în vedere consecinţele pe termen lung ale acţiunilor noastre. Când avem de ales între alternative, trebuie să ne întrebăm nu doar cum să depăşim această ameninţare imediată, ci şi în ce fel de lume vom trăi, odată ce trece furtuna. Da, furtuna va trece, omenirea va supravieţui, majoritatea dintre noi va fi în continuare în viaţă, dar vom avea o lume diferită.

Multe dintre măsurile de urgenţă aprobate pe termen scurt, vor deveni parte din cotidian. Asta este natura urgenţelor. Ele grăbesc procese istorice. Decizii care, în vremuri normale, ar lua ani de deliberări, se iau în chestiune de ore. Tehnologii emergente sau chiar periculoase sunt puse la treabă, deoarece pericolul de a nu face nimic este chiar mai mare. Ţări întregi servesc drept cobai pentru experimente sociale la scară mare. Ce se întâmplă când toată lumea munceşte de acasă şi comunică doar de la distanţă? Ce se întîmplă când şcolile şi universităţile se mută în online? În vremuri normale, guvernele, afacerile şi inspectoratele şcolare nu ar aproba niciodată asemenea experimente. Dar acestea nu sunt vremuri normale. 

În aceste vremuri de criză, suntem puşi în faţa a două alegeri foarte importante. Prima este între supraveghere totalitară şi puterea cetăţenilor. A doua este între izolare naţională şi solidaritate globală.

Supravegherea subcutanată

loading...

Pentru a stopa epidemia, populaţii întregi trebuie să se supună unui set de recomandări. Există două moduri principale prin care se poate realiza acest lucru. Unul este ca guvernele să monitorizeze populaţia şi să-i pedepsească pe cei care încalcă regulile. Astăzi, pentru prima dată în istorie, tehnologia face posibilă monitorizarea întregii populaţii în orice moment. Acum 50 de ani, KGB-ul nu putea urmări 240 de milioane de sovietici 24 de ore din 24 şi nici nu ar fi putut spera să poată procesa toate datele obţinute. KGB-ul se baza pe agenţi şi analişti şi nu putea aloca câte un agent fiecărui cetăţean. Dar astăzi, guvernele au la îndemână senzori ubicui şi algoritmi extrem de eficienţi, în loc de spioni din carne şi oase. 

În lupta lor împotriva coronavirusului, mai multe guverne au declanşat deja noile sisteme de supraveghere. Cel mai notabil caz este China. Monitorizând îndeaproape smartphone-urile oamenilor, folosind sute de milioane de camere cu recunoaştere facială şi obligând populaţia să-şi controleze şi să-şi raporteze temperatura şi condiţia medicală, autorităţile chineze pot nu doar să identifice rapid persoanele suspecte de a fi infectate, dar şi să le refacă traseele şi să identifice persoanele cu care au intrat în contact. Mai multe aplicaţii avertizează cetăţenii de proximitatea oamenilor infectaţi.

Guvernele se bazează acum pe senzori şi algoritmi, în locul spionilor din carne şi oase

Acest tip de tehnologie nu este limitat la spaţiul asiatic. Primul ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, a autorizat recent Agenţia de Securitate a Israelului să folosească tehnologii de supraveghere care, în mod normal, sunt folosite pentru urmărirea teroriştilor, pentru a monitoriza pacienţii cu coronavirus. Când comisia parlamentară de specialitate nu a dat avizul pentru punerea măsurii în aplicare, Netanyahu a impus-o prin decret de urgenţă. 

S-ar putea spune că nu este nimic nou. În ultimii ani, atât guvernele, cât şi corporaţiile, au folosit tehnologii tot mai sofisticate pentru a urmări, monitoriza şi manipula populaţia. Totuşi, dacă nu suntem atenţi, epidemia ar putea marca un punct de cotitură în istoria supravegherii. Nu doar pentru că ar normaliza folosirea mijloacelor de supraveghere în masă, dar şi pentru că ar putea însemna o trecere bruscă şi dramatică de la supravegherea la vedere, la cea subcutanată. 

Până acum, când degetul atingea ecranul telefonului şi făcea click pe un link, guvernul voia să ştie exact pe ce ai dat clickul. Acum interesul s-a schimbat, iar guvernul vrea să ştie ce temperatură are degetul şi care este tensiunea arterială a corpului. 

Una dintre problemele cu care ne confruntăm, când trebuie să ne decidem care ne este poziţia vis-a-vis de supraveghere, este că niciunul dintre noi nu ştie în ce mod suntem urmăriţi şi ce ar putea aduce anii care vin în acest domeniu. Tehnologia de supraveghere se dezvoltă cu o viteză ameţitoare, iar ceea ce părea ştiinţifico-fantastic acum zece ani, azi este depăşit. Ca un exerciţiu de imaginaţie, gândiţi-vă la un guvern ipotetic, care impune măsura ca fiecare cetăţean să poarte o brăţară biometrică, care să monitorizeze temperatura corporală şi ritmul cardiac 24 de ore pe zi. Datele rezultate sunt adunate şi analizate de algoritmii guvernamentali. Algoritmii vor şti că eşti bolnav înainte să o ştii chiar tu şi vor şti unde ai fost şi cu cine te-ai întâlnit. Lanţul infectărilor ar putea fi mult scurtat, ba chiar oprit cu totul. Acest tip de sistem ar putea stopa o astfel de epidemie în câteva zile. Sună nemaipomenit, nu-i aşa?

Parte proastă este, însă, că un astfel de sistem ar oferi legitimitate unui sistem de supraveghere nou şi înfricoşător. Dacă ştii (nr. guvernu) că am dat click pe un link al Fox News, în loc de unul al CNN, afli ceva despre preferinţele mele politice şi, poate, despre personalitatea mea. Dar dacă îmi poţi monitoriza temperatura şi ritmul cardiac în timp ce văd clipul, poţi afla ce mă face să râd, ce mă face să plâng şi ce mă enervează foarte, foarte tare. 

Este crucial să ţinem minte că furia, bucuria, plictiseala şi dragostea sunt fenomene biologice, exact ca tusea sau febra. Aceeaşi tehnologie care identifică febra, poate identifica râsul. Dacă guvernele şi corporaţiile încep să ne recolteze datele biometrice în masă, pot ajunge să ne cunoască mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi pot nu doar să ne prezică emoţiile, ci chiar să le manipuleze şi să ne vândă ce vor, fie că este vorba despre un produs sau un politician. Monitorizarea biometrică ar face ca tacticile de hacking de date folosite de Cambridge Analytica să pară din Epoca de Piatră. Imaginaţi-vă Coreea de Nord în 2030, când fiecare cetăţean ar trebui să poarte o brăţară biometrică. Dacă asculţi un discurs al Marelui Lider şi brăţara detectează semnele furiei, eşti terminat. 

Sigur, se pot găsi argumente pentru care supravegherea biometrică ar fi utilă ca măsură temporară, în aceste vremuri de criză. Că ar dispărea, odată ce starea de urgenţă ar trece. Dar măsurile temporare au prostul obicei de a rămâne în vigoare şi după starea de urgenţă, mai ales că mereu există o nouă urgenţă la orizont. Ţara mea natală, Israel, de exemplu, a decretat starea de urgenţă în timpul Războiului de Independenţă din 1948, ceea ce a justificat o serie de măsuri temporare, de la cenzura presei şi confiscări de terenuri, până la reglementări speciale privind budinca (nu glumesc). Războiul de Independenţă a fost câştigat de mult, dar Israelul nu a declarat niciodată încheiată starea de urgenţă şi nu a abolit multe dintre măsurile “temporare” din 1948. Din fericire, prevederile privind facerea budincii au fost abolite în 2011.

Chiar şi când cazurile de infecţie cu coronavirus ar ajunge la 0, unele guverne avide după date ar putea argumenta că au fost nevoite să păstreze supravegherea biometrică, pentru că se tem de un nou val de infecţii, sau pentru că există o nouă tulpină de Ebola în Afica Centrală, sau pentru că… aţi prins ideea. În ultimii ani s-a declanşat o luptă imensă în ce priveşte intimitatea. Criza cauzată de coronavirus ar putea fi punctul culminant al acestei bătălii, cea care o împinge într-o parte sau în cealaltă. Pentru că, atunci când oamenii au de ales între intimitate şi sănătate, de obicei vor alege sănătatea. 

Poliţia săpunului

De fapt, alegerea între intimitate şi sănătate este chiar rădăcina problemei. Pentru că este o alegere falsă. Putem şi ar trebui să ne bucurăm atât de intimitate, cât şi de sănătate. Putem alege să ne protejăm sănătatea şi să oprim epidemia de coronavirus, nu prin instaurarea de guverne totalitare bazate pe supraveghere, ci punând puterea în mâinile cetăţenilor. În ultimele săptămâni, cele mai eficiente eforturi de a controla epidemia de coronavirus au fost înregistrate în Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore. Chiar dacă aceste ţări au folosit într-o oarecare măsură sisteme de supraveghere, ele s-au bazat mult mai mult pe testare la scară largă, raportare onestă şi cooperarea benevolă a unui public bine informat.

loading...

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *